Profesia de psiholog ca şi cele de : medic, asistent medical şi în general toate cele care au ca şi obiectiv principal îngrijirea omului , se practică (sau ar trebui să se practice doar ) din raţiuni ce ţin de o nevoie pregnantă de a oferi ajutor a celui care o practică.
Chiar dacă pe parcursul practicării acestor profesii se mai adaugă şi alte motivaţii mai puţin umanitare, motivaţia principala şi hotărâtoare care a stat la baza alegerii ocupaţiei respective trebuie să rămână prioritară.
La extreme sunt oameni care au paralel cu meseria aducătoare de beneficii materiale , ocupaţii voluntariale umanitare. La aceştia, nevoia de ajutorare este atât de mare încât doar astfel se simt împliniţi.
Aşa că m-am gândit să ofer o zi pe săptămână, şedinţe fără plată …în limita orelor disponibile. Această zi am ales să fie vinerea.
Dacă noul program va avea succes peste aşteptări , mă gândesc să multiplic oferta sau , cine ştie chiar s-o generalizez 🙂
Asta nu înseamnă că psihologii sunt neapărat generoşi din cale-afară…înseamnă doar că au o nevoie care poate fi satisfăcută doar ajutându-i pe alţii…mă găndesc că odată toţi oamenii trebuie să fi avut această nevoie, transformată de-a lungul timpului ( volens-nolens) în nevoia de câştig ( financiar, social), odată cu promovarea competiţiei inter-umane. Dar cum ar fi să concurezi cu semenii în a-ţi oferi ajutorul ? Interesant de imaginat…deşi cred că nefiind obişnuiţi cu acest mod de a fi , impulsul ar fi de refuz: atîta timp cât nu sunt dispus să ofer nu sunt dispus nici să recunosc această nevoie dezinteresată la alţii…fluxul iubirii…tot acolo se ajunge indiferent pe ce cale colindăm.