“ Ziua de mâine , n-a promis-o Dumnezeu nimanui; poate să ți-o dea , poate să nu ți-o dea!”- Fericitul Augustin
Trăind conștient cele de mai sus ne angajăm plenar, responsabil în schimbarea vieții, în schimbarea relațiilor cu ceilalți și cu noi înșine, si prin cei de alaturi, cu Dumnezeu.
Iar pentru cine a uitat sau încă n-a aflat, suntem mai aproape de Dumnezeu decât credem, mai precis:
„Chipul lui Dumnezeu este întipărit în om de la nașterea lui și este luminat în chip deosebit prin Taina Sfântului Botez. În mod practic , acest chip sau această icoană vie a lui Dumnezeu din noi se acoperă cu praful și cu fumul păcatelor noastre săvârșite de-a lungul vieții. Pentru curățirea și luminarea chipului dumnezeiesc din noi se poate proceda ca la curățirea unei icoane înnegrite de vreme, de fum ori de mucegai. Însă în loc de solvenții sau soluțiile folosite la curățirea unor asemenea icoane, aici se folosesc lacrimile pocăinței sincere , izvorâte din adâncul ființei noastre. Taina Pocăinței , prin care se dobândește iertarea păcatelor, impreună cu faptele de milostenie făcute cu dragoste și smerenie, împreună cu rugăciunea curată zilnică, ne curăță, ne luminează și ne îndumnezeiesc.”
Dacă într-un proces psihoterapeutic susținut, ies la suprafață conflicte profunde și proporțional cu conflictele apar și lacrimile, aceasta înseamnă că suntem la început de drum în lucrarea noastră spre desăvârșire. Punem ”început bun” cum spun Sfinții Părinți. Dar acesta este doar începutul….continuarea, este propusa de psihologia în spirit creștin și constă în predarea noastră pe mâinile preotului-duhovnic, care te poate ajuta să transformi aceste lacrimi în lacrimi de pocăință. Și te mai poate susține înspre iertarea pacatelor, greșelilor; să nu-mi spui că tu nu ai așa ceva….. Primul păcat este făcut de către copilul mic în momentul neascultării părintelui său iar de atunci este cale lungă pentru noi toți….
În sistemul triaxial specific psihologiei unificării, prezența viitorului este cea a unei instanțe supreme, organizatoare; în psihologia creștină , această prezență aparține poziției integrate, conștientizate a Divinității atot-organizatoare, a măreției lui Dumnezeu, poziției scaunului Judecătorului vieții. De aceea mi se pare importantă raportarea la prezent ne-desconsiderând viitorul, pentru că tot ce facem acum, din chiar această clipă, are ecou peste timp. Dacă înțelegem că omul nu poate nici să creeze, nici să țină în loc o singură clipă ci că timpul îi este dăruit în întregime, atunci nu vom mai trata fiecare zi ca și cum am fi posesorii ei de drept. Am respecta fiecare moment ca un posibil ultim moment de a îngenunchea în fața lui Dumnezeu.
Ne-mărturisitorii lui Hristos se presune din perspectiva psihologiei creștine , că nu sunt încă unitari; se află temporar în poziția de persoane fragmentate, chiar dacă aparent, ei par Unificați și întregi. Doar recunoscând trinitatea , pe: Dumnezeu- Tatăl, pe Fiul Hristos și pe Sfântul Duh poți fi Întreg. Cum spune și un sfânt Părinte:
“Fără Dumnezeu nu poți deveni tare în menținerea ca unitate personală; nu poți crește în spirit ca forță de menținere a unității tale”.
Orice lucrare spirituală ( printre care cele moderne ce cresc ca număr și ca pretenții) pare că ar cauta același lucru, găsirea lui Dumnezeu prin Hristos Fiul în fiecare om, dar se împotmolește exact la momentul mărturisirii.. Cu toții găsesc “ceva” temporar, provizoriu care face bine pe moment dar nu este binele suprem care nu mai permite recăderi- găzduirea lui Hristos în tine.
Ideea reîntoarcerii la sinele centrat apare în multe forme de terapii( corporale, artistico-expresive etc). Meditatia, ar parea ca poate fi asociata cu rugăciunea, doar că este o rugăciune care plutește în aer, fără destinatar, fără un efect de întoarcere( de ascultare) a ei , implinitor și liniștitor. De aceea nici nu ține mult efectul…iar nevoia este permanent nesatisfacută.
Eu consider că în suportul psihologic obișnuit, clasic, relația client-terapeut este insuficientă din perspectiva potențialității vindecătoare. O echipa „de succes”, ar putea fi pacient-psiholog-duhovnic.
Personal consider că o con-lucrare între psiholog și preot , prin acțiunea lor de susținere a celui in suferință, este ideală.
De aceea un psiholog conștient trimite clientul și la duhovnic, contribuind astfel la curățarea în toate sensurile, a vieții omului din fața sa.
De preferat este o lucrare cu dublu sens: duhul sfânt pe care îl primești odată cu Sfânta Împărtășanie lucrează dinspre exterior spre interiorul perfect pur (sinele profund), încercând să facă și să mențină o curățenie proprie acelui loc neatins, imaculat, care ține atîta timp cât nu aducem iarăși dinspre exterior mizerie; iar conlucrând cu analiza personală care curăță dinspre interior spre exterior, straturi din ce în ce mai profunde, mai vechi ontologic, atunci con-lucrarea are un efect sublim. Curățarea vine din ambele sensuri și nu mai poate scăpa nimic murdar, neînțeles, nedescifrat. Straturile cele mai vechi sunt cele mai bătrâne ale viețuirii noastre iar efectul curățării lor prin analiză profundă, reverberează precum în cercuri concentrice o piatră aruncată în apă, spre straturile mai din exterior, imprimându-le modificări de durată, esențiale. Curgerea apei limpezi, neatinse, dinspre centrul divin al ființei către straturile mai de suprafață, își face simțit efectul într-un mod zdruncinător pentru toată ființa. Totul parcă se rescrie din temelii, totul capătă noi valențe, necunoscute până atunci.
Căința și po-căința asupra unor fapte pe care le-am făcut atunci pentru că nu le-am știut face altfel, transformă toată structura ființei de acum. Tot constructul nostru se întâlnește în mijlocul crucii( prezentului etern), de unde capătă forță, prospețime, puritate și o nouă viziune asupra modului de a viețui.
E ca și cum ai face curat pentru Dumnezeu, pentru Hristos, Să-l primești ca o adevărată gazdă în inima ta, în toată ființa ta. Cam asta ar face un psiholog creștin- ar ajuta pacientul/clientul să se pregătească pentru întâlnirea cea mare.
În sinele nostru profund este Dumnezeu, nu setul nostru individual de valori , născute de niciunde. Sinele are membrană permeabilă doar într-un singur sens: dinăuntru înspre afară, niciodată invers. Sinele fiind de natură divină nu poate fi contaminat din exterior. Este grăuntele de Lumină care rămâne intact indiferent ce am face în viață. Este sclipirea de Lumina de care ne agață Dumnezeu atunci când toate semnalmentele arată că viața noastră este pe o pantă abruptă și precară, mlaștinoasă, că nimeni nu ne-ar mai putea ierta. Așa cum spunea un profesor teolog: “Greutatea cea mare e înainte de toate, întoarcerea către tine însăți, regăsirea, întâlnirea, desigur printr-un necurmat lanț de convertiri intime, de război și ceartă cu sine- a lăuntrului tău cel adevărat, personal, original și ingenuu, al lăuntrului tău cel din fire aplecat spre sfânta rânduială, cel de sub copleșitorul înveliș de împrumuturi, influențe, psihoze și exasperări de tot soiul, cu care ne mascăm. Această regăsire e semnalul încordării și cuceririi tale cu tot adâncul ființei pentru Ordine; și sforțarea aceasta de cinstită și sinceră înrădăcinare în ordinea dumnezeiască se continuă și rămâne aprinsă la fundul vieții tale sufletești, ca o rezervă permanentă intr-o zonă de ascunsă dar vie putere de a te despărți de toate, fără șovăire- ori de câte ori se cere- pentru adevărul Domnului și voia Lui; o zonă în care inima e în fața lui Dumnezeu dezlegată de toate înlănțuirile, și aceasta ca o inclinare activă ce rămâne mereu trează dedesubtul celor mai îndreptățite și mai firești legăminte din lume. “
Căutăm în toate direcțiile cu asiduitate continuă, cu cheltuieli de energie, efort, timp, cu o sete nepotolită; ne e sete și foame dar nu știm ce anume băutură să căutăm să ne potolească setea și ce anume hrană să mâncăm să ne potolească foamea.
Centrul nostru, sinele profund pare să conțină metaforic, apa sfințită– sursă pură, primordială, de creație perfectă. Atâta timp cât suntem în armonie cu acea sursă tot timpul, ființa noastră este în armonie.
Căutarea devine uneori patetică; parcă am fi niște jucării pornite cu o cheiță magică, deținută de nu știm cine( încă!), si ne tot învârtim haotic. Cel ce ne-a pornit, așteaptă cu răbdare să ne oprim odată și odată cu fața către EL. Între timp , orice oprire din învârtire o facem pe direcții greșite dar reducând prin încercări repetate, esecurile până către ultima și singura posibilitate de a ne opri cu fața către El, către Cel care ne-a pornit, către Dumnezeu.
Doar Unul Tatăl este atot-țiitorul, făcătorul cerului și al pămîntului al tuturor celor văzute și nevăzute, doar El are manualul de întrebuințare, de funcționare a tot ce există! Cum am putea avea obraznicia să credem ca noi ne-am creat propriul nostru manual de auto-utilizare?!
De con-Ținerea Lui atârnăm cu toții!
Sub patrafirul preotului de ai cărui ciucuri atârnăm toți lui Dumnezeu, ne întâlnim ipotetic psiholog și pacient, împreună.
Una dintre principalele premize ale unei intervenții terapeutice cu efect pozitiv, o constituie abilitatea de conținere a psihologului. Această capacitate este rodul unei îndelungate și continue auto-analize și auto-înțelegeri a propriilor conflicte ale psihologului.
În acest sens văd psihoterapia creștină ca pe o con-lucrare cu biserica lui Hristos, prin preot..
Terapeutul poate conține doar cele lumești din om, Sinele fiind de esență divină nu poate fi conținut de terapeut.
Con-ținerea supremă este a lui Dumnezeu,(doar El a creat omul deci doar El îl poate con-Ține complet, îl poate înțelege cel mai bine și ce e cel mai important îl poate ierta, prin intermediarul Său, preotul ); con-ținerea parțială aparține omului( psihologului).
Căci spune Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului: “De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este întru noi. De vom mărturisi păcatele noastre credincios este şi drept ca să ni se ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9). Doar că nu psihologul iartă, ci doar ascultă, doar ajută asistând clientul, să scoată la suprafață păcatul. Pentru că da, păcat este tot ce a adus pacientul în cabinet; doar că pentru moment nu știe că în cabinet trebuie să fie o întâlnire preliminară celei cu duhovnicul, o întâlnire pregătitoare celei a iertării complete.
Pentru că nu este suficient ca noi să ne iertăm pe noi înșine pentru greșelile facute anterior, cercul iertării nu este închis, se închide doar în fața Domnului( prin preot). Așa cum spunea un mare Părinte : “Adevărata combatere a păcatelor nu se face la spovedanie, ci la pregatirea pentru spovedanie sau în general , la predici. La spovedanie , credinciosul trebuie să fie hotărât să ia atitudine împotriva păcatului, trebuie să socotească faptele păcătoase ca fapte de care să-i fie rușine. Fără o astfel de conștiință nu există spovedanie, ci , cel mult, o convorbire în secret, o înșirare de insuficiențe, de nedesăvârșiri, de greșeli justificate sau justificabile. Ori, așa ceva nu duce la iertare și la dezlegare, pentru că în astfel de cazuri păcatele nu sunt numai la trecut, ci pot fi și la viitorul foarte apropiat, pot fi chiar programate.”.
Din perspectiva psihologiei creștine, psihologul/terapeutul nu își dă voie să asiste pasiv, fără implicare, la o atitudine ostilă chiar, uneori, a pacientului față de domeniul ortodoxiei.
Astfel, când în fața mea se prezintă cineva care cumpănește în a păstra o sarcină sau care vede căsătoria doar ca pe un eveniment, amânat oricum la nesfârșit, sau dorește să facă un parteneriat civil cu o persoană de același sex, abordarea neutră, acceptarea pasivă a valorilor celuilalt este imposibilă, în fața imperativelor religios-morale. Și în acest moment terapeutul creștin are ca atribuții să conducă clientul în acea zonă a sinelui nealterat, nestricăcios care să-l readucă la scopul existenței lui pe Pământ, de vreme ce am lămurit că acea zona este intactă. Este de datoria psihologului creștin să arate drumul corect sau cel puțin să-l ajute pe client să înțeleagă ce l-a dus la deviere, să rememoreze momentele care l-au îndepărtat de Dumnezeu. Alegerea aparține clientului.
Pentru că așa stau lucrurile: nu avem voie să facem orice în viața asta, cu viața noastră și a altora ( uneori nenăscuți) pentru simplul fapt că nu este viața noastră, nu noi ne-am dat viață și nu noi am ales să existăm. În acest punct este locul și momentul să acceptăm că avem un plan de îndeplinit….care rămâne să-l descoperiți voi înșivă!
În numele corectitudinii politice(și) în domeniul psihologiei, nu putem , structura noastră internă nu ne dă voie, nu trebuie să acceptăm negarea valorilor Creației. Asta înseamnă ipocrizie și vădirea unui comportament arogant. Și nu, nu este deajuns să-ți ceri iertare în cabinet( chiar dacă unele metode terapeutice permit să te adresezi virtual unui personaj din viața ta) pentru crimele de tot felul pe care le-ai comis în viață (prin crime înțelegând orice comportament imoral) pentru că nu tu ai dat viață acelora prejudiciați. Doar Cel care a creat viața poate ierta, în anumite condiții…..