Ispita omului modern, cea mai pierzătoare , este autonomia. Mai bine zis, iluzia de autonomie. Omul se auto-iluzionează că poate singur: să traiască, să se distreze, să reuşească în general.
Uită de primul om, de căderea lui, aproape că nici nu-l interesează. De atunci au trecut mii de ani doar…ce sens ar mai avea să îl ia ca un contra-exemplu, doar lucrurile “evoluează” continuu, “nimic nu mai e cum era odată”. Un motto pierzător şi el, care ameţeşte ca-ntr-un carusel pe tot omul nerecunoscător .
Şi totul ar fi atât de simplu, dacă am avea puţină logică! Am putea să ne inspirăm de la natură, vieţuitoare..unde nimic nu s-a schimbat esenţial pentru că pasările nu s-au tehnologizat, copacii nu au evoluat civic, mareele nu s-au emancipat, munţii nu s-au semeţit; ba oamenii s-au semeţit ei, ajungând să se creadă atot-puternici. Animalele nu fac politică, nu renunţă la a se înmulţi de dragul carierei şi nici nu amână împerecherea până nu-şi termină de construit bârlogul, cuibul…Nu ar fi nimic rău în tehnologizare, progres, emancipare dacă nu ar fi folosite în scopuri de supremă, iluzorie autonomie.
Cu greu găsim câţiva oameni care să-şi pună laolaltă voinţele, să le ajusteze după beneficiul întregului grup. Lăcomia pentru binele individual capătă nuanţe groteşti şi chiar dacă intuieşte uneori că ceva e putred în această atitudine, omul nu poate să se SUS-tragă singur din ea. Mai trist este că nici nu ştie pe cine să roage să-l tragă în sus. Dar cine ar putea să te tragă în sus decât cineva care e mai pre-sus? Aici apare contradicţia dureroasă: omul s-a rupt de comuniunea prin Har cu Dumnezeu dar ceva foarte profund din el tinde spre Dumnezeu.
Traducând în termenii relaţiei cu aproapele: omul ar vrea să „ reuşească” singur dar are nevoie şi de celălalt, pentru a exista! Nu e în firea lui să se poarte aşa, egoist, individualist dar e în voinţa lui. E ca într-o competiţie perpetuă cu celălalt; unde e competiţie nu e colaborare. Unde nu e colaborare nu e scop comun. Asta e nebunia lumii actuale; plastic explicată e ca şi cum părţi ale corpului ar avea scopuri diferite şi s-ar trezi că o iau fiecare în altă parte. Hilar, nu? Cum ar fi un dialog între mădularele corpului, în care piciorul drept ar avea alt interes decât cel stâng iar inima s-ar plictisi să irige o parte a corpului? Ar fi colaps. Asta e şi între oameni, social, relaţional : colaps. Cum ar fi ca una dintre urechi să vrea să asculte ceva iar cealaltă să asculte altceva; sau un ochi să privească în dreapta iar altul în stânga …un spectacol absurd, al scindării patologice, un faliment al existenţei. Cam tot aşa se întâmplă şi între oameni . Asta duce la alienare, la distanţarea de celălalt . Dar aici intervine sila, neputinţa apropierii de celălalt, pentru că omul nu vrea ca imaginea lui să fie asociată cu a oricui Nu acceptă să fie asemănător cu oricine..uitând că asemănările sunt mult mai multe şi mai profunde între oameni decât deosebirile. Doar cu toţii am fost făcuţi după acelaşi chip, sau nu?
Afirmarea comuniunii echivalează cu afirmarea vieţii, iar refuzul comuniunii cu Dumnezeu si prin El cu semenii înseamnă alunecare spre nefiinţă, singurătatea fiind drumul sigur spre moarte. Aceasta întrucât moartea este suprema însingurare a omului.
Dumnezeu, comuniunea supremă de viată, cheamă pe oameni la o viaţă de comuniune cu El si între ei, prin puterea lui dar nu fără adeziunea voinţei lor libere. Sfinţii Părinţi au identificat fericirea omului cu comuniunea cu Hristos, iar nefericirea cu singurătatea.
Păcatul omului este că nu vede nimic miraculos în comuniune dar de fapt comuniunea reală e miracol.