Închipuiţi-vă sugestivul simbol yin-yang colorat integral în culoarea gri, doua semicercuri perfecte ambele gri. O masă uniformă de gri, anostă, care nu tinde spre nimic, o culoare neclară, confuză, unde nimic nu tinde spre nimic, unde nu există diferenţiere şi nici căutare. O complementaritate dispărută, o sursă de îmbogăţire anulată.

         Se tot vorbeşte de câteva decenii de feminism, de egalitatea femeii cu cea a bărbatului. Din păcate puţini activişti înfocaţi înţeleg de fapt că ceea ce doresc ei , depăşeşte graniţele egalităţii legislative, în drepturi sociale. Se extrapolează necalculat, negândit, necântărit, această egalitate, spre egalitatea însuşirilor celor două sexe. Se tinde şi se cere ca ambilor parteneri să li se recunoască şi legitimizeze trăsături identice. Femeile cer să li se aprobe o nevoie crescândă  de putere, de dominare iar bărbaţii o nevoie crescândă de supunere, submisivitate.

             Pe acest fond nu este de mirare că copiii apar din ce în ce mai greu, iar atunci când apar o fac  in vitro şi nu in vivo . Femeia carieristă este sigură pe ea, nu mai are nevoie de protecţie din partea bărbatului iar acesta cedează intimidat în faţa puterii ei. Bărbăţia în noua sa accepţiune capătă nuanţe noi, gri. Nu mai există nuanţe de introversie nici de extraversie. Sexul slab vrea sa devină tare iar sexul tare se chinuie să rămână tare.

            Uneori in familii, scenele parentale se transforma in scene de razboi conjugal disimulat, transferat simbolic in rolurile parentale. Cine are de suferit? Copilul , care invata cu aceasta ocazie ca viata este o lupta, un razboi intre parti….parti care pot fi dramatic uneori identificate, cu parti interioare ale lui; acesta este un copil bolnav grav psihic. Este un viitor al umanitatii grav bolnav psihic. Sunt generatii viitoare dezechilibrate psihic.

          În această viziune imaginaţi-vă prin analogie , că nu ar mai exista pământ , nici vânt , nici apă şi nici foc. Nimic nu ar curge, nimic nu ar arde, nimic nu ar rodi şi nimic nu ar respira. Nu ar mai exista ciclicitate şi nici alternanţă. Nimic nu s-ar  mai defini prin opusul său. Sfărşitul tuturor diferenţierilor.

             Ziua  nu ar mai fi lumină iar noaptea nu ar mai fi întuneric. Tot timpul ar fi pâclă, ceaţă, gri.. Totul ar fi nehotărâre, expectativă, depresie.

           A crescut în ultimul timp numărul de depresii? Sunt femeile deprimate după naştere? Nu cumva din neacceptarea stării de neajutorare, sensibilitate, fragilitate, din nerecunoaşterea nevoii de ocrotire pe care bărbatul cu bucurie ar oferi-o?

           Mereu mă uit cu curiozitate şi interes la cuplurile de pe stradă în care predominant femeile împing căruţul iar barbaţii îşi atârnă neputincioşi şi inutili mâinile goale…Pe cine să ocrotească în această reaşezare a forţelor?

        Ciclicitatea în natură există datorită unor reguli clare, perfecte şi mai ales neschimbabile! Lipsa alternanţei zi-noapte este de neconceput . Chiar şi în ţările nordice, există doar că în cicluri mai largi…

          În ciclul constructiv al naturii , lipsa focului ar anula existenţa pământului  iar lipsa apei pe cea a lemnului. Lipsa bărbatului ar anula existenţa femeii iar absenţa femeii ar face de neexistat bărbatul.  Feminitate şi bărbăţie complementare, mereu auto -acceptate, asta ar fi idealul! Este bine cînd o femeie îşi recunoaşte doza de bărbăţie dar atunci când îşi uită propria natură, feminină sau o suspendă undeva între paranteze căutând afirmare socială, recunoaştere profesională mai presus de familie, blândeţe, duioşie, este trist. Şi atunci când îşi aminteşte că are de bifat şi ipostaza de mamă, uneori este prea târziu pentru că bărbatul de lângă ea este deja copleşit de puterea ei. In aceste situatii se pot afla uneori cuplurile infertile . Cauzele nu sunt atat organice cat psihologice. Si de fapt nu sunt cauze ci analogii pe plan fizic.